Excerpt from “Yoshka” Translated by Jozefina Komporaly
Excerpt from “Yoshka” by Cristian Fulaş
Translated from the Romanian by Jozefina Komporaly
‘The body knows an awful lot more.’
Gheorghe Crăciun
‘Tomorrow is the shadow and the encounter of our hands.’
Edmond Jabés
Having cobbled together an old German engine and a cart with an axle that was strengthened, as well as a tractor’s steering wheel and a truck gearshift, and relying on a lot of patience paired with considerably less dexterity, Yoshka had built himself a sort of pickup truck with which to go up to the woods along the Rudăriţa creek and gather beech and birch stumps left behind by the logging crew. The skill inherited from his forefathers came in handy when stacking this loot in his yard, to the left of the house, and he positioned them in a pyramid-shape following rules only known to him. He joined them together with soil from the riverbank, only leaving a small opening at the bottom, and then set light to this wall and let it burn for days on end, with a view to obtain, by way of some rare miracle, the best charcoal to be found in miles, which he then sold on to everyone, lumber cutters included. The loggers allowed him to gather driftwood and ignored him pretty much, having gotten used to him as one gets used to the wind and the rain, and minded their own business without taking as much as a cursory glance at him. For them, he was part and parcel of the valley, was one with the trees, the river and the road, the road on which he had grown old and which he had trodden so many times, that if you blindfolded him and made him walk for hours, he would have still known where he was at all times and wouldn’t have gone astray, hesitated or stumbled over, and even if he had been left alone in the woods at night, he would have found his way home over the hills without biting his nails and without asking how he had got there and why he was heading home at such an ungodly hour. It wasn’t in his nature to ask questions and he wouldn’t waste time with such matters anyway, he’d just chose to do one thing after the other, when their turn came and in the correct order, and after a while, even time itself had abandoned him, having gotten bored of measuring its passage, the same way as space had given up on him, it simply contained him as it did any other entity in the valley. Yoshka was like a rock, an old oak or the stream that had been flowing there ever since the earth had been formed, and space was simply accommodating him and obeying him in the most unexpected ways. It seemed to want to help him survive, to wait for him and to be around him like a good friend, just as it had been doing ever since Yoshka’s arrival at the cabin by the Iron Road, a cabin with two rooms – one used as a living space and the other as a forge – to which, in time, a third one was added, a somewhat odd annex in which he parked his two cars, his famous improvised pickup truck he used for work and a blue Trabant with which he’d make his way to the nearest town to see his son who had grown up in the valley before moving to town and had never forgotten about his father, despite the fact that this father had only rarely remembered his son, and even then in a fairly foul mood, only as if he were some old friend with whom to have a quick drink or a comrade with whom to exchange a few words to beat boredom, but not as his own child. And certainly not as someone very near and dear to him, no way, he was a foreigner to him, a gentleman-about-town, he greeted him most respectfully, the way he’d greet everyone else he knew, as he had been taught in his childhood, this was the right thing to do and in his soul there was no room for any other behaviour, he had never felt superior to anyone, he’d much rather be at everyone’s disposal, ready to do a service to anyone or help out without asking for anything in return, without being bothered about this being still work for which he should have been paid. No, for him, such things really didn’t matter and that same day, as he was heading up to the area of the forest where logging was taking place to gather the wood he needed for the following week, he didn’t think of anything other than the needs of those around him and the cabins that could end up without coal if he didn’t do his job properly, this would cause problems and even lead to some extra expense for people, so he could never come to terms with such an outcome and tried to avoid it all costs. He was thinking of not much else on his way up, and when he came to a halt and got out of his truck, he stumbled upon a man crushed under a fallen tree-trunk, with his shoulder blades sticking through his skin, this man was surrounded by all his workmates as he seemed very close to giving up his ghost. That said, the man’s days were not yet numbered because Yoshka, being a strong soul unafraid of such small things as a work accident in the forest, went up to them and said in a barely audible voice, Gentlemen, could you please let me take a quick look at this man, it won’t hurt you, and sat down next to the man, examined the bone sticking out on the left side, right under the collarbone, shook his head and stroked the man’s sweaty forehead before whispering in his ear, expect it to hurt a bit, and in a single move, without saying another word or catching his breath, he put the bone back in its place, then produced some powder from the breast pocket of his shirt, sprinkled it on the wound and told those who were expecting the man to be as good as dead to take him to the hospital in the nearest town since he had some life still left in him, he was even happy to accept a large glass of spirit and toasted to good weather and plenty of work in the future, as it was customary around there and as he had always done anyway. He got up, pulled his truck a little further in the shade and went off to look for brushwood among the saplings left behind in the wake of forest harvesting, he found some older bits of wood and some younger beech and birch branches, even a few pieces of dry fir tree, and then loaded everything slowly, without any haste, into his truck, ready to find a place by the roadside under a cluster of fir trees and have a bite to eat. It was getting warm and he had gotten all sweaty roaming in the forest, so he grabbed the bag he had been keeping next to the gearbox in his truck, laid out a greasy tea towel on the grass, cut some bacon and onion, broke off the corner of his small loaf and started to eat, resting his eyes on the lumbermen who were driving away the felled logs in their trucks and waiting for something only he would know, still gazing at the hollows left behind the stumps as if they were some old, long-forgotten yet still recognisable friends. These holes had been his friends ever since the Autumn of 1942, when Yoshka, a farrier by necessity, having been trained by his father when he was still a child, was taken from home for military training near the big town before he joined the 4th Army and ended up sent to the River Don, being stationed with his battalion in the village of Golubinski, a big village inhabited by Cossacks in Kletskaya. He was familiar with the Russian Steppes and the hardships of war, as well as the joys of camaraderie, the older soldiers were fond of him because he had completed four years at school in his native village near Sepsiszentgyörgy and could read and write even in Romanian, so every time a new message would arrive informing them about the deferral of combat, he’d be the one to receive the information delivered by the messenger, take a seat in the shade of a waggon surrounded by his older mates, and read out loud, not without a certain solemnity afforded by the moment, those few lines the Commandment had sent them to keep up the morale. That said, he was just as scared of the sound of tanks and war planes as the next soldier, and whenever the Russian aviation was sent in reconnaissance he’d hide under his waggon and peek at these metal monsters through the floorboards. After the arrival of Autumn, when the steppe had transformed into a sea of mud in which absolutely everything would get stuck, be they horses, people, trucks, cannons or tanks, he simply stopped coming out from under the cover of his waggon for days, and just kept staring at the misty and wet steppe with a longing for home that simply couldn’t be eased, neither by listening to doinas, the typical Romanian ballads the soldiers would sing at night, nor by the small amounts of peeping hot food he was given twice a day, morning and night. It had been foggy for about a week when, in the middle of the night on 7-8 November, they received the following liaison officer’s report: ‘The 3rd Romanian Army is expecting a major tank attack on 8 November, along the Kletskaya‑Raspopinskaya line’, but by this point, nobody could be bothered. On the morning of 19 November, when it was foggy again, the German commander was sleeping and nobody had the courage to wake him up, nobody went to knock on his door to tell him that the Russians were coming, coming in waves and had to be stopped somehow, their battalion had to stop them if they ever wanted to make it back home, before long, there was a huge roar interspersed with bangs, shells started to pour down like raindrops the size of an arm, at times there were actual arms and legs flying in the air, too, tumbling and plummeting into the fresh mud in large chunks, there were people and horses and cars and houses flying in the air, the bombing simply wouldn’t come to an end, it carried on for a whole day and night, a day and a night when Yoshka and his comrades felt like cattle at the slaughterhouse, wondering whether they’d be shredded by some piece of steel or whether any of their mates would explode in their midst, being struck by the mind-blowing force of that downpour which had transformed them from ordinary people, recruited to conquer or defend countries that weren’t even theirs, into animals, scared stiff and with nowhere to hide, only waiting, praying, crying and laughing, some going berserk and running among the cavities made by the explosions, screaming perhaps for the very last time in their lives, screaming and laughing with their eyes bulging, falling to the ground and then getting up again and running blindly towards something only known to them, tearing their hair and hurling themselves at random obstacles, then suddenly coming to a halt and weeping, in some rare cases, also staring emptily into something nobody else could see and just rocking back and forth, suddenly reduced to a state of early childhood from which they would never ever evolve again; Yoshka, having made it back under his waggon that just about managed to shelter him, was keeping an eye on the massacre and his child-like eyes were struggling to adjust to what he was seeing, his mind was barely grasping what was going on, and when a leg suddenly fell near the wheels of his waggon, he just pushed it away into the mud, like an uninvited guest, and continued to watch the deployment of these events, when a human head dropped down nearly missing him, one of the eyes squirting from its orbit and falling to the ground, all he could do was gasp with loathing and move the head a little further away, then cover the eye, bury it in the mud and say a few words to rest this man’s soul, this was all he could come up with, and then to hide again and wait, not quite sure for what, a sort of redemption that wasn’t coming from anywhere or a silence that he had already forgotten, a silence in which he could hear his own breath or in which he could call his comrades who didn’t seem to be among the living for some time, seeing that nobody was moving any more, the whole village had turned into a huge heap of rubble, crippled beasts and dead bodies and animals, and above all this, there was a veil of mist, a fog through which one could barely see anything, and which was still concealing, as he was to later find out, what had happened over those days, more than a hundred and fifty thousand dead in a steam coffin from where nothing and no one could ever release them, all from the 3rd Army, and when after a day and night of bombing, silence had descended again, he just stayed under his waggon and continued to look at his surroundings as if it were a foreign land, a world he had never been part of and which had never meant anything to him, it reminded him of the slaughterhouse he had visited once or twice with his father to take the odd animal carcass and although he wasn’t exactly taken by surprise at the sight, a veil of sadness had settled above his child eyes that would never leave him for the rest of his long life lasting nearly a century, with this sadness in tow, he eventually got up and went on to seek out other lives like his, other people who had escaped from this meat grinder into which they had been thrown against their will. For a while, he continued to linger about the village, he managed to pick at a piece of bread and some cheese, after finding a secluded place without dead bodies or human or animal body parts, he could still hear the sound of gunfire from afar so was unable to tell what to expect, what was awaiting him elsewhere, in places the existence of which he couldn’t have possibly known about, in the end, he stumbled upon a group of soldiers who had miraculously managed to save their skin, just like him, and they had even come across a wounded lieutenant they looked after with their modest skills and who later took over as the commander of an army that no longer had anything to fight for. He stood up, collected from the thin grass the tea towel on which he had been eating and took it to his truck, then slowly headed off to gather wood in the forest resounding with roaring machinery and yelling workmen. He found plenty of birch and beech stumps, even a few bits of oak, and chopped them down to a manageable size with his axe, dragging the heavy pieces through potholes, he was about to leave when he realised that he had forgotten something, so turned around and started to make his way towards the logging crew, along the timber trucks hauling the massive tree trunks, when he made it to the top, he fixed his gaze at the mountain bathed in light and as soon as he spotted the team leader through some branches he headed towards him. They exchanged a few words, seeing that they had known each other for some time and had even had a few drinks together, and then Yoshka began his way back, suddenly feeling tired beyond measure – not because of work, that much was clear to him, but because of his old age – so he just perched himself on a tree trunk to take respite. It was in a place like this where the boot had hit him on the head and broke his nose and tore his upper lip, precisely at the time when he had finally settled on a stump to catch his breath after a long week of marching on foot, and the Russian had beaten him black and blue with a hate Yoshka has yet to fully comprehend, and coerced him, as he was at the time, all covered in blood, limping and with a broken back, to join the row of prisoners heading towards an unknown location in the East, where they arrived after a week of forced march, this was a prisoners of war camp and he was to spend the next ten years there, in a camp looking like any village where the starving inhabitants toiled from morning till night and slept huddled together on wooden bunks like animals. Next to the camp there was a munition factory, where he had worked day in, day out for two and a half years, he had learned a smattering of mechanics that he later perfected but at least he didn’t perish like so many others and lived to be released after another seven and a half years of so-called peacetime during which the war had not yet come to an end for him and his fellow prisoners. In other words, he was a prisoner in times of peace but he wasn’t aware of that until much later, he didn’t even suspect that there was a world where innocent people were no longer being killed or made to toil like beasts of burden, there was no way he could have possibly found out that both his parents had died of sadness and woe, as he had later heard from the villagers, in short, there was no way he could have known anything at all. He was leading his life confined in a world where there was no future, in which only the shadow of the past and the name enemy of the people had any significance. Meanwhile, he carried on working like any enemy, to redeem his sins, whereby he shod horses as a child and later made bullets and shells or repaired machinery that made bullets and shells. And there he was now, after all this time, decades after these events, assuming there was any truth to his stories, having forgotten that he had anything to do and daydreaming about this distant world in which he had once lived.
Taking in the sky and the valley opening up in front of his eyes, he got up and began to make his way back to the truck. It was time to return home, he had yet again loitered for hours on the mountain despite all the work that was waiting for him, seeing that there was no one else to step in and do it on his behalf. He started the truck and descended into the valley at a breakneck speed, a few times getting close to toppling and landing in the stream with his full cargo of logs and branches, but since he knew the way like the back of his hand, he managed to get away unscathed yet again.
He had also gotten away unscathed when, being pushed from the back by a cousin right after the death of Stalin, Father of Nations, he was seeking a new future in the town that was just about to be named after this great statesman, a town in which industrialisation was all the rage and where there was work for everybody and absolutely anyone, irrespective of their background, could make a living. So he left his home village and was taken on as an apprentice at a factory, he also enrolled in a vocational school for mechanics and found accommodation in a housing for unmarried workers at the edge of town. His life was simple and straightforward, he went to classes in the morning, ate at the canteen, learned something new or tinkered at the factory in the afternoon, all his days were pretty much the same while he got to know people, had a drink or two with them and learned to forget what had happened to him or at least to leave behind those nearly ten years spent in that Russian town surrounded by barbed wire. One day, as he was heading from school to the canteen, he set eyes on her for the very first time. She was blonde, not very tall or even particularly pretty, but she was the first woman who had taken a closer look at him, in turn, he checked her out carefully, too, and suddenly an unknown feeling ignited in his heart, an emotion that made him choke and feel dizzy. She took the initiative to talk to him, after a few weeks of random encounters and staring at each other, she was the one to ask him to come along to a parade in town, something about the rebuilding of the country after the war and other such things he would hear about all the time without really getting the gist of any of this. And maybe that day, when Ilona had deliberately positioned herself in front of him in the crowd clinging her body to his, he understood that the thing he had been living with ever since the bombing in Russia, that swelling in his pants which would occasionally stay in place for days on end wasn’t entirely random but had its purpose. That day, she turned towards him and smiled at him with the most beautiful smile in the world, then they returned home together holding hands, but nothing else happened.
There was talk about the valley among the residents at the housing where Yoshka lived, about new workplaces and the possibility of finishing school earlier for those who were prepared to move there, there was also talk of a railway line that was being built and about large-scale logging and houses being built at the mouth of the river, they mentioned wonderful plans for workers keen to shoulder the development of the country, Yoshka could hear all this, and longing for his home village, he was thinking more and more often about saying to his foreman that he’d like to move to that valley and do something other than living in a town and working in a factory. That huge factory hall was no place for him, he would have much preferred not to have a roof over his head, the rumbling and thumping of machinery wasn’t to his liking, no matter how hard he was trying to tell himself that he simply had to work and the job of a mechanic wasn’t a bad one, one day he asked for a day off to go to check the valley out, to see with his own eyes what was going on there, and then decide whether he should to leave town or stay put.
He boarded a truck with the tarp undone, they made it in no time to the nearest town, where the bike factory, later operating as an arms manufacturer for decades, wasn’t yet in existence, on the horizon, he could see the corridor between the mountains and at a bend he spotted the mountain from which he could never part again without a heavy heart, the huge white mountain covered in trees with which he had fallen in love with at first sight, akin to a woman you are simply unable to forget. He saw the valley, the small creeks with crystal clean pebbles, the slopes lit by the mild summer sun, the gradually emerging forest harvesting areas, but above all, he liked the wilderness of the place, the silence only stirred by the murmur of water and the birds of heaven, and the distance, a distance from the rest of the world, in which world, he knew all too well, he served no purpose. He got back to his hostel in the evening, and since his roommates were out drinking, spending their meagre wages earned during the week, he opened the window and felt like leaving at once, without delay, he felt like gathering his modest belongings and heading to the valley, in order to try, once more, to forget everything,
But it wasn’t meant to be. When the next Monday he mentioned to the foreman that he had decided to live in the wilderness of the valley, he was told that this wasn’t possible just yet, and anyway, he had to finish his schooling first because there was no way he could commute to attend evening classes. This meant that he had to stay a few more months in the big town and these days passed very slowly, he was trying to learn everything he possibly could at the factory, spending most of his time daydreaming about his new life, about what was to come, he was even bold enough to dream about things he hadn’t yet dared to dream, such as a house of his own, a family, children, a future. Perhaps with Ilona, the woman he’d catch sight of every now and then, who appeared and disappeared without him knowing when he’d see her again but he’d always be happy to meet her and spend time with her, furtively glancing at her and smelling her in his vicinity, sniffing her heady female scent that made him forget everything and enticed him to hope for things he couldn’t quite grasp, but which were known facts and were meant to happen to him one day, too. One afternoon, when they were both sitting at a table in front of the boozer by their accommodation, she took his hand into hers and said to him, I want to see you tonight after lights out, come down to the yard, and he replied, I’ll do that, I’ll come and we shall see each other, and his heart started to pound so he couldn’t hear or see anything that whole evening and just got along shrouded by her scent and voice calling him to see each other after curfew, when the lights were finally out, he waited holding his breath for the others to fall asleep, then got up, slipped into his shoes, opened the window, jumped out and headed towards their agreed meeting place, once there, he just waited patiently, leaning against the fence, though at the same also dying and being born again with excitement every single minute, as he was waiting, he kept looking at the stars who told him about hope, dreams and fairy tales, and then her shadow appeared along the fence, a shadow that continued to stretch as she was approaching, clinging on to him, for a moment, it even seemed to him that it hugged his shadow and in his thoughts, he kissed hers and the ground she walked on, Ilona came up to him and sat down on the wet grass next to him, then took his hand and just held it, sitting quietly and looking at the sky while listening to every beat of their hearts about to burst out of their chests, their hearts were pounding as one, giving rise to those barely noticeable drops of sweat with which they were communicating by way of their hands held together, while they were leaning against the metal fence and staring at the sky not knowing what to do, why they had met there and what was about to happen, she placed her head on his shoulders and grabbed hold of his hand, she held his rough and crusty worker’s fist with her delicate fingers and guided it to her thighs, moving it higher and higher, then opened his palm and helped him push aside the fabric in the way, leading it through her wet and sticky bush, her hand fell away from her legs as his fingers opened that mouth of skin and flesh, caressing and pressing it, trembling between the lips of this newly discovered paradise, meanwhile, her hand has also found its way to the drawstrings of his overalls and got inside, grabbing that largely swollen member, she let out a sound between desire and the joy of discovery, looking with apprehension and with the trembling lips and half-open eyes of someone barely awakened by the thrilling surprise of such an unexpected gift, she took it out and measured it as a joke, letting out a warm yet cruel smile, she caressed it, even bit it in play and spat a few drops of saliva on the burning redness, she closed her eyes and allowed this surprise and possibly adjacent pain to get inside her, then got up and kissed him with the passion of someone about to die, held him in her arms and eagerly swallowed the air around his lips, kissing him in greedy mouthfuls, he responded by lifting her as if she were a feather and placed her on top of that large thing looking like a forearm, the uses of which he was just about to discover, his flesh tore her flesh, flesh slashing flesh and uniting with flesh, the sky opened and Yoshka was allowed in, he got in and knew at once what the paradise he had heard so much about was and how to get there, they made love in the grass until morning, for a long time, he was unsure how to end this but suddenly he felt a hot stream running through him exactly as the bloodred sun was rising in the sky, he could feel his entire life slipping away in that hot gush and merging with hers, an unmentionable pain made him let out a howl and hold on to the bars of the fence, so he scratched himself and writhed in pain, after these few moments of agony and ecstasy, this never-ending spell of oblivion he had never imagined, he understood that this boundless beauty wasn’t in fact beauty, so he withdrew his body from hers, both remaining silent and holding on to each other, like sad animals in the cool summer morning about to begin, animals so sad that their lives meant nothing to them other than memory and desire, a blind quest for this thing that had just happened and a desire to repeat it, braided with regret, a mixture from which they both emerged ravaged and scared in equal measure. They continued to lie next to each other in the grass, like the wreckage of a love neither of them could fully understand, like the remains of people surrounded by charred remains of their souls, they just stayed there and stared at the sun rising above the factory announcing not so much a new beginning but the end of something that shouldn’t have come to an end, the end of pleasure and the beginning of waiting, the end of everything and the beginning of nothing, which from that moment onwards, was about to weigh down and suffocate them.
Original Text in Romanian
„Trupul ştie mai mult.“
G. Crăciun
„Mâine e umbra şi‑ntâlnirea mâinilor noastre.“
E. Jabés
Dintr‑un motor vechi de maşină nemţească şi o căruţă cu osia întărită, ajutându‑se cu un volan de tractor şi cu un schimbător de viteze de camion şi cu multă răbdare şi nu atât de multă pricepere, Ioşca îşi construise o specie de camionetă cu care mergea‑n pădure în sus pe Rudăriţa şi aducea cioate de fag şi mesteacăn rămase în urma muncitorilor de la exploatarea forestieră. Cu priceperea moştenită de la înaintaşii săi, le stivuia în curtea din stânga casei şi apoi, după reguli numai de el ştiute, le aşeza într‑o formă piramidală, le zidea cu pământ de pe malul râului, lăsând doar o mică deschizătură în partea de jos, şi le aprindea, lăsându‑le să ardă mocnit cu zilele şi obţinând, numai el ştia cum şi prin ce miracol, cel mai bun cărbune de grătar pe o rază de mulţi kilometri, pe care îl vindea inclusiv muncitorilor de la exploatare. Muncitorii îl lăsau să adune resturi şi cioate şi aproape că îl ignorau, se obişnuisera cu el aşa cum te obişnuieşti cu vântul şi ploaia şi îşi făceau treburile în preajma lui fără măcar să îndrepte privirea spre el. Făcea parte din vale, era una cu copacii şi cu râul şi cu drumul, drumul pe care îmbătrânise şi pe care îl făcuse de atâtea ori, încât, dacă l‑ai fi legat la ochi şi l‑ai fi pus să meargă cu orele, ar fi ştiut în fiecare secundă unde se afla şi niciodată nu ar fi dat greş nici măcar cu un pas, nu ar fi ezitat şi nu s‑ar fi împiedicat şi, cel mai probabil, lăsat singur noaptea în mijlocul pădurii, şi‑ar fi găsit drumul spre casă peste deal fără să‑şi facă griji şi fără să se întrebe prea mult cum ajunsese acolo şi de ce la ora aia mergea către casă. Nu era în firea lui să‑şi pună întrebări şi nu se obosea cu asta, mai degrabă făcea toate lucrurile la rândul lor şi în ordinea potrivită şi timpul îl părăsise la un moment dat, timpul însuşi se plictisise să îi mai măsoare trecerea, la fel cum spaţiul nu îl mai lua în seamă, spaţiul îl conţinea ca pe oricare lucru de pe vale – Ioşca era ca o piatră, ca un stejar bătrân, ca pârâul care dintotdeauna, încă de la încreţirea pământului, cursese pe acolo –, spaţiul îl conţinea şi părea să i se supună în cele mai neaşteptate feluri. Părea să vrea să‑l ajute să vieţuiască, să îl aştepte şi să stea în preajma lui ca un prieten bun, aşa cum făcuse încă de la sosirea lui în căsuţa din marginea Drumului Fierului, o căsuţă cu două odăi – una de locuit, una fierărie – la care în timp se adăugase o a treia, o anexă nefirească în care el îşi parca cele două maşini, vestita camionetă improvizată cu care îşi făcea treburile şi Trabantul albastru cu care cobora din când în când în oraş să‑şi vadă copilul care crescuse pe vale şi apoi se mutase în oraş şi niciodată nu îşi uitase tatăl, deşi acesta nu părea să vrea să‑şi amintească de el decât foarte rar, şi atunci într‑o doară, ca de un prieten vechi cu care stai la un deţ de băutură sau de un tovarăş cu care mai schimbi o vorbă de plictiseală, oricum, nu ca de propriul copil. Şi în niciun caz ca de o persoană foarte dragă sau foarte apropiată, nu, nu, era un străin, un domn de la oraş pe care îl saluta respectuos, aşa cum făcea cu toţi cei pe care îi cunoştea, pentru că aşa învăţase el în copilărie, aşa se cuvenea şi în sufletul lui nu era loc pentru altceva, nicicând nu avusese senzaţia că se afla deasupra vreunui om, ci mereu fusese la dispoziţia tuturor, gata să facă oricui vreun serviciu sau să ajute fără să ceară nimic în schimb, fără să‑i pese că era munca lui sau că, de fapt, ar fi trebuit să fie plătit pentru ceea ce făcea. Nu, pentru el lucrurile acestea nu existau şi chiar şi în acea zi, în timp ce urca spre exploatare să‑şi strângă lemnele trebuincioase pentru săptămâna care urma, nu se gândea la nimic altceva decât la nevoile celor din jur şi la cabanele care puteau rămâne fără cărbune dacă el nu‑şi făcea treaba cum trebuia şi s‑ar fi creat o încurcătură, ba şi anumite cheltuieli, lucru cu care nu se putea împăca deloc şi pe care îl evita cu orice preţ. Urcând, numai la asta se gândea, iar când a oprit cami‑ oneta şi a coborât din ea a dat cu ochii de un bărbat făcut zob de trunchiul unui copac şi cu osul umărului ieşit prin piele, bărbat care era înconjurat de toţi oamenii cu care lucra şi, după toate probabilităţile, stătea să‑şi dea duhul. Însă zilele lui încă nu fuseseră numărate pentru că Ioşca, suflet tare şi netemător de atâta lucru ca un accident în pădure, s‑a apropiat şi a zis, aproape în şoaptă, Dară, domnilor dragi, m‑oţi lăsa să mă uit şi eu la el un pic, că n‑o fi foc, şi s‑a aşezat lângă om, i‑a cercetat cu atenţie osul ieşit din partea din stânga a capului pieptului, chiar sub claviculă, a clătinat din cap, l‑a mângâiat pe bărbat pe fruntea asudată, i‑a şoptit, Amu te‑o duré puţin, mă domnule, şi dintr‑o singură smucitură, fără să mai fi zis ceva şi fără să respire, i‑a aşezat osul la loc în umăr, apoi a scos din buzunarul de la piept al cămăşii nişte prafuri, le‑a presărat peste rană şi le‑a spus celor care‑l crezuseră ca şi mort să‑l coboare în oraş la spital, că mai avea zile, ba chiar a primit bucuros un deţ de trapazan şi a închinat cu ei pentru vreme bună şi muncă multă, cum se obişnuia prin părţile acelea şi cum ştiuse el dintotdeauna. S‑a ridicat, a tras maşina mai la umbră şi a pornit să caute găteje prin puietul rămas în urma exploatării, bucăţi mai vechi de lemn şi crengi mai noi, fag şi mes‑ teacăn, ba şi câteva găteje mai uscate de brad, a încărcat încet, fără nicio grabă, apoi s‑a aşezat în marginea drumului sub un pâlc de brazi să mănânce ceva. Era deja cald şi el asudase tot umblând prin pădure, a scos din cutia de lângă schimbătorul de viteze o pungă, a aşternut un ştergar soios pe iarbă, şi‑a tăiat slană şi ceapă, a rupt un codru de pâine din puţinul pe care îl avea şi a început să mănânce, uitându‑se la muncitorii care coborau trunchiurile din exploatare cu TAF‑uri şi aşteptând ceva, numai el ştia ce, acolo în marginea drumului, privind gropile rămase în urma copacilor ca pe prieteni vechi, uitaţi de mult şi mereu cunoscuţi. Gropile, prietenele lui din toamna lui ’42, când, încă din vară, tatăl său fiind potcovar şi învăţându‑l de mic oarece meserie, Ioşca fusese luat de acasă ca băiat de trupă şi trimis în pregătire lângă oraşul cel mare, apoi ajunsese cu Armata a 4‑a la Cotul Donului şi, potcovar de nevoie, fusese cantonat cu batalionul în satul Golubinski, sat mare de cazaci de pe linia Kleţkaia. Cunoscuse stepa rusă şi greutăţile războiului, cunoscuse şi bucuriile vieţii de trupă, soldaţii mai bătrâni îl îndrăgeau pentru că făcuse vreo patru clase în satul lui natal de lângă Sepsiszentgyörgy şi ştia citi şi scrie chiar şi pe româneşte, aşa că de fiecare dată când mai venea un comunicat care amâna începerea luptelor el lua hârtia adusă de curier, se aşeza la umbra unei căruţe, înconjurat de cei mai în vârstă, şi citea, nu fără o oarecare solemnitate pricinuită de moment, cele câteva rânduri pe care Comandamentul le trimitea pentru menţinerea moralului trupelor. La fel de speriat de zgomotul de tancuri şi avioane ca şi ceilalţi, de fiecare dată când aviaţia rusă venea în recunoaştere se ascundea sub căruţa lui şi privea, printre scândurile negeluite ale podelei, dihăniile de metal din jurul lui. Apoi, când a venit toamna şi stepa s‑a transformat într‑o mare de nămol în care totul se împotmolea, cai, oameni, camioane, tunuri, tancuri, nu a mai ieşit de sub coviltir cu zilele şi a privit stepa ceţoasă şi umedă şi în inima lui s‑a înfiripat un dor de casă pe care nimic nu îl mai ostoia, nici doinele cântate de soldaţi la lăsarea serii şi nici mâncarea aburindă şi puţină pe care o primea de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Era ceaţă de o săptămână când, în mijlocul nopţii de 7 spre 8 noiembrie, a venit raportul ofiţerului de legătură, care spunea: „Armata 3 română aşteaptă un puternic atac cu tancuri la 8 noiembrie, pe linia Kleţkaia‑Raspopinskaia“, dar deja nimeni nu se mai sinchisea. Iar în dimineaţa zilei de 19 noiembrie era din nou ceaţă şi comandantul german dormea şi nimeni nu a mai avut curaj să‑l trezească, nimeni nu s‑a dus să‑i bată în uşă şi să‑i spună că ruşii veneau, veneau în valuri şi trebuiau cumva opriţi, trebuiau să încerce dacă mai voiau să ajungă la casele lor, şi s‑a făcut atunci un vuiet mare brăzdat de bubuituri, obuzele au început să cadă ca o ploaie cu picături cât braţul unui om, uneori mai veneau şi braţe şi picioare adevărate prin aer, rostogolindu‑se şi căzând cu sunete de hălci proaspete în noroiul lumii, zburau prin aer oameni şi cai şi maşini şi resturi de case şi bombardamentul nu se mai încheia, nimic nu părea să‑l mai poată opri, a ţinut‑o aşa o zi şi o noapte întreagă, o zi şi o noapte în care el şi oamenii din trupă s‑au simţit ca vitele la abator, neştiind dacă în clipa următoare o bucată de fier nu îi va sfârteca sau nu se vor pomeni cu un tovarăş explodând lângă ei, lovit cu forţa năucitoare a ploii aceleia care îi schimbase pe toţi din oameni obişnuiţi, veniţi acolo să cucerească sau să apere ţări care nu erau ale lor, în animale speriate care nu aveau unde să se ascundă şi doar aşteptau, se rugau şi plângeau sau râdeau, unii fiind cuprinşi de nebunie şi alergând printre gropile de obuze şi urlând, urlând poate pentru ultima dată în viaţa lor, urlând şi râzând cu ochii ieşiţi din orbite, căzând, ridicându‑se, alergând orbeşte către lucruri numai de ei ştiute, smulgându‑şi părul din cap şi lovindu‑se de lucruri fără noimă, aşezându‑se dintr‑odată şi plângând sau, cazul cel mai obişnuit, privind cu ochi goi ceva ce numai ei vedeau şi legă‑ nându‑se, brusc reduşi la prima copilărie din care unii nu aveau să mai iasă niciodată; Ioşca, ascuns sub căruţa lui care nu‑i putea oferi niciun adăpost, privea măcelul şi ochii lui de copil aproape că nu se obişnuiau cu lucrurile acelea, mintea lui aproape că nu pricepea ce se întâmpla, iar când un picior de om a căzut lângă roata căruţei, la un pas de el, l‑a împins în ploaie ca pe un oaspete nedorit şi a continuat să privească lucrurile acelea, ba chiar când un cap de om a căzut cu o plesnitură, mai să‑l lovească, şi un ochi a ţâşnit din orbită şi s‑a izbit de podeaua de scânduri, el nu a putut decât să icnească şi, cu un fior de silă, să împingă capul mai încolo şi să acopere ochiul, să‑l îngroape în nămol şi chiar să zică vreo câteva cuvinte de odihna sufletului acelui om, atât cât se pricepea, apoi să se ascundă în continuare şi să aştepte nici el nu ştia ce, o izbăvire care nu mai venea de nicăieri sau o linişte pe care deja o uitase, o linişte în care, bunăoară, să‑şi audă respiraţia sau în care să‑şi poată striga tovarăşii care, de la o vreme, nu mai păreau să fie printre cei vii, pentru că nu mai mişca nicio fiinţă, tot satul se prefăcuse într‑o grămadă uriaşă de lemne rupte şi fiare contorsionate şi cadavre de oameni şi animale şi peste toate acestea domnea ceaţa, o ceaţă prin care toate lucrurile abia se zăreau şi care mai ascundea, avea să afle mai târziu ce se petrecuse în acele zile, cei peste o sută cincizeci de mii de morţi ai armatei române într‑un sicriu de abur din care nimic şi niciodată nu avea să‑i scoată, iar când după o zi şi o noapte de bombardament s‑a lăsat liniştea, a rămas sub căruţa lui şi a privit în continuare toate acele lucruri ca pe o lume străină, o lume din care el niciodată nu făcuse parte şi care nu îi spunea nimic, absolut nimic, era doar un abator ca acela în care intrase de câteva ori cu tată‑său pentru a lua vreo carcasă de animal şi nu îl mira peste măsură, deşi peste ochii lui de copil se lăsase un văl de tristeţe care nu avea să‑l părăsească niciodată în toată viaţa lui de aproape un secol, o tristeţe cu care s‑a ridicat, a pornit şi a început să caute alţi vii ca şi el, alţi încă oameni care scăpaseră din maşina de tocat în care fuseseră aduşi cu forţa. A rătăcit prin sat o bucată de vreme, a mâncat cu greu o bucată de pită şi nişte brânză după ce găsise un loc mai retras şi fără cadavre sau resturi de oameni şi animale, din depărtare se auzeau focuri de armă şi nu avea de unde să ştie ce urma, ce se pregătea pentru el undeva departe, în locuri despre a căror existenţă nu avea să ştie vreodată ceva, în cele din urmă a dat peste un grup de soldaţi care scăpaseră ca prin minune, ca şi el, ba chiar au găsit un locotenent rănit pe care l‑au oblojit cu puţina lor pricepere şi care a devenit comandantul acelei armate ce nu mai avea pentru ce să lupte.
S‑a ridicat, şi‑a strâns din iarba rară ştergarul de pe care mâncase în tot acest timp, l‑a dus la cutia din maşină şi a pornit, încet, să adune lemne prin pădurea plină de vuietele maşinilor şi de strigătele muncitorilor. A găsit multe resturi de fag şi mesteacăn, ba chiar şi nişte cioate de stejar, a ciopârţit totul cu toporul şi a târât ce era mai greu prin hârtoape, a vrut să plece, apoi şi‑a luat seama şi s‑a întors cu faţa către deal, uitase ceva, a pornit în sus spre exploatare pe lângă TAF‑urile care târau copaci, a ajuns în vârf, a privit muntele scăldat în lumină, l‑a văzut undeva printre nişte copaci pe şeful echipei şi a pornit spre el. Au schimbat câteva vorbe, se cunoşteau de ceva vreme şi chiar bău‑ seră de câteva ori împreună, apoi a luat drumul înapoi şi parcă dintr‑odată obosit peste orice măsură – nu de muncă, ştia asta, ci de bătrâneţea lui interminabilă – s‑a aşezat pe un trunchi de copac să se odihnească. Cizma îl lovise în cap într‑un loc ca acesta, cizma îl lovise în cap şi îi zdrobise nasul şi buzele chiar când, rămas fără puteri după o săptămână de mers, se aşezase pe un buştean să‑şi tragă sufletul şi rusul, cu o ură pe care niciodată nu o pricepuse pe deplin, îl bătuse temeinic şi îl forţase, aşa cum era, plin de sânge şi şchiopătând şi cu spatele rupt, să se alăture coloanei de prizonieri care se îndrepta către un loc necunoscut dinspre răsărit, unde aveau să ajungă după încă o săptămână de marş forţat, un lagăr în care avea să petreacă zece ani, un lagăr de prizonieri cu nimic diferit de un sat cuprins de foamete în care oamenii munceau de dimineaţa şi până noaptea şi dormeau pe priciuri lungi, la grămadă, ca animalele. Lângă lagăr era o fabrică de muniţie, lucrase acolo zi‑lumină timp de doi ani şi jumătate, învăţase o brumă de mecanică pe care mai apoi o perfecţionase, dar nu murise ca atâţia alţii, ci trăise ca să fie eliberat după încă şapte ani şi jumătate de pace în care pentru el şi tovarăşii lui războiul nu se încheiase niciodată. Fusese prizonier într‑o lume în care era pace şi multă vreme nici nu aflase asta, nici nu bănuise că exista undeva o lume în care oamenii nu erau încă omorâţi fără să aibă vreo vină şi puşi să muncească asemeni animalelor de povară, nu avusese de unde să ştie că părinţii lui muriseră amândoi de dor şi jale, cum îi spuseseră mai apoi oamenii din sat, nu avusese de unde să ştie nimic. Trăise închis într‑o lume în care viitorul nu exista, în care doar umbra trecutului şi numele de duşman al patriei aveau vreo însemnătate. Şi muncise, ca orice duşman, pentru a‑şi răscumpăra păcatele lui de copil care potcovea cai şi mai apoi făcea gloanţe şi obuze sau repara maşini care făceau gloanţe şi obuze. Şi iată‑l acolo, la atâta vreme după ce toate acelea se vor fi întâmplat, dacă era ceva adevărat în toată istoria lui, uitând că avea ceva de făcut şi visând cu ochii deschişi la lumea îndepărtată în care trăise cândva.
A privit valea de sub el, cerul, s‑a ridicat şi a pornit spre maşină. Era timpul să se întoarcă acasă, uite, iar zăbovise pe munte cu orele şi treaba îl aştepta, nu era nimeni să o facă în locul lui. A pornit camioneta, a coborât valea cu o viteză nebună, de câteva ori a fost la un pas să se răstoarne cu tot cu lemne în pârâu, dar ştia drumul ca‑n palmă şi a scăpat şi de această dată, nu a păţit nimic.
Cum nimic nu se întâmplase nici când, împins de la spate de un văr de‑al lui imediat după moartea Tătucului, îşi căutase un alt viitor în oraşul care tocmai se pregătea să primească numele acestuia, oraşul în care industria creştea de la o zi la alta şi în care erau locuri de muncă şi oricine putea să‑şi facă un rost, oricare ar fi fost acela. Plecase deci din satul natal şi fusese primit ca ucenic la o uzină, în acelaşi timp intrând şi la o şcoală profesională de mecanici şi găsindu‑i‑se un loc într‑unul din căminele de nefamilişti de pe lângă oraş. Viaţa lui era simplă, dimineaţa mergea la cursuri, mânca la cantină, după‑amiaza învăţa lucruri sau făcea ceva în uzină, zilele treceau toate la fel şi a cunoscut oameni, a vorbit cu ei şi a mâncat şi a băut cu ei şi a învăţat să uite ce i se întâmplase, să uite sau să lase în urmă cei aproape zece ani petrecuţi în orăşelul rusesc cu garduri de sârmă ghimpată. Iar într‑o zi, când pleca dinspre şcoală spre cantină, a văzut‑o pentru prima dată. Blondă, nu înaltă şi nu neapărat foarte frumoasă, dar era prima femeie din lume care se uita mai atent la el, iar el la rândul lui a privit‑o atent şi în inima lui s‑a aprins un sentiment necunoscut, o emoţie care îl gâtuia şi îl făcea să meargă ameţit dintr‑un loc în altul. Ea i‑a vorbit prima, după câteva săptămâni de priviri insistente şi întâlniri întâmplătoare, ea i‑a vorbit prima şi l‑a chemat să vadă împreună o defilare în oraş, ceva cu reconstrucţia ţării după război şi alte lucruri pe care le auzea zilnic fără să ştie prea bine despre ce era vorba. Şi poate atunci, în acea zi, când Ilona cu bună ştiinţă s‑a aşezat în faţa lui în mulţime şi şi‑a lipit trupul de trupul lui, el a înţeles că lucrul cu care trăia încă de la bombardamentul din Rusia, acea umflătură din pantaloni care rămânea la locul ei chiar şi zile întregi, nu era acolo ca o întâmplare, ci avea un rost. Ea s‑a întors în ziua aceea către el şi i‑a zâmbit cu cel mai frumos zâmbet din lume şi s‑au întors spre cămine ţinându‑se de mână, dar nu s‑a întâmplat nimic mai mult.
Se vorbea prin cămin despre vale, despre locuri noi de muncă şi despre posibilitatea de a absolvi şcoala mai repede pentru cei care voiau să fie detaşaţi acolo, se vorbea despre o cale ferată a cărei construcţie era în toi şi despre exploatări mari de lemne şi case construite în buza râului, locuri frumoase pentru muncitori care voiau să pună umărul la dezvoltarea ţării, iar el auzea şi, tânjind după satul lui natal, se gândea din ce în ce mai des să se ducă la maistru şi să‑i spună că vrea să se mute pe acea vale şi să facă altceva, nu să rămână în oraş şi să lucreze într‑o uzină. Hala cea mare nu era un loc pentru el, nu voia să vadă un acoperiş deasupra capului toată viaţa, uruitul utilajelor şi ţăcăni‑ turile şi bubuiturile maşinilor nu erau chiar pe placul lui, oricât ar fi încercat să‑şi spună că trebuia să muncească şi că meseria de mecanic nu era chiar una rea, aşa că într‑o zi i‑a cerut maistrului să‑i dea liber pe sâmbăta viitoare să se ducă să vadă locul, să vadă cu ochii lui ce se întâmpla acolo şi să se hotărască dacă avea sau nu să plece din oraş.
A urcat într‑un camion cu prelata desfăcută, au ajuns repede în oraşul vecin, unde fabrica de biciclete sub care atâţia ani de zile avea să se producă armament încă nu exista, a văzut în zare culoarul dintre munţi şi la o cotitură în faţa lui s‑a ridicat semeţ muntele de care niciodată nu avea să se mai poată despărţi cu inima uşoară, muntele mare şi alb şi brăzdat de păduri pe care l‑a iubit din prima clipă ca pe o femeie pe care nu ai cum să o uiţi. A văzut valea, pâraiele mici cu pietre curate, tăpşanele luminate de soarele blând al verii, micile exploatări de lemn care abia se năşteau, dar cel mai mult i‑au plăcut sălbăticia şi pustiul locului, liniştea tulburată doar de susurul apei şi de păsările cerului, depărtarea, depărtarea de tot ce însemna lumea în care el, ştia bine asta, nu avea niciun rost. Pe seară s‑a întors la căminul de nefamilişti, tovarăşii lui de cameră erau la vreo cârciumă să‑şi cheltuie puţinii bani câştigaţi în acea săptămână, a deschis larg fereastra camerei şi a vrut să plece chiar atunci, fără amânare, să‑şi ia cele câteva lucruri cu el şi să se ducă să trăiască pe vale şi să încerce, încă o dată, să uite tot.
Dar nu a fost să fie aşa. Când, lunea aceea, i‑a spus maistrului că el se hotărâse şi voia cu adevărat să trăiască în pustietatea văii, acesta i‑a răspuns că nu se putea face chiar pe loc şi oricum trebuia să termine şcoala, nu avea cum să facă naveta ca să înveţe la seral. Mai avea deci câteva luni de stat în oraşul cel mare şi zilele treceau greu, încerca să înveţe totul pe loc în uzină, îşi petrecea mare parte din vreme visând cu ochii deschişi la noua lui viaţă, la ceea ce avea să vină, ba chiar îndrăznea să viseze la lucruri la care niciodată nu îndrăznise să se gândească, cum ar fi o casă a lui, o familie, copii, un viitor. Poate cu Ilona, poate cu acea femeie pe care azi o vedea şi mâine nu şi care dispărea o vreme şi iar apărea, niciodată nu era sigur când avea să o vadă din nou şi de fiecare dată se bucura să o întâlnească şi să‑şi petreacă vremea cu ea, să o privească pe furiş şi să‑i simtă mirosul aproape de el, mirosul de femeie, greu, ameţitor, apăsător, miros care‑l făcea să uite tot şi să spere la lucruri pe care nu le înţelegea, dar care erau acolo şi erau ştiute şi cândva aveau să i se întâmple şi lui. Iar într‑o după‑amiază, când stăteau amândoi la o masă de afară a bodegii dintre cămine, ea i‑a luat pentru prima dată mâna şi i‑a spus, Vreau să te văd deseară după stingere, coboară în curte, iar el a spus, Da, aşa o să fac, o să cobor să ne vedem noi doi, şi inima a început din acea clipă să‑i bată tare şi toată seara nu a auzit şi nu a văzut nimic în jurul lui şi a trăit înconjurat de mirosul ei şi de vocea ei care‑l chemase să se vadă după stingere în curte şi când s‑au stins luminile în cămin a aşteptat cu respiraţia în gât să adoarmă ceilalţi, s‑a ridicat, şi‑a tras încălţările în picioare, a deschis fereastra şi a sărit în curte, s‑a îndreptat spre locul despre care vorbiseră, s‑a rezemat de gard şi a aşteptat liniştit şi în acelaşi timp murind şi renăscând de emoţie cu fiecare clipă, a aşteptat, a privit stelele de pe cer şi ele i‑au vorbit despre speranţă, vise şi poveşti, a aşteptat şi de‑a lungul gardului a apărut umbra ei, umbră care s‑a întins în timp ce ea se apropia şi s‑a lipit de el şi chiar i s‑a părut pentru o secundă că a îmbrăţişat umbra lui, a sărutat în gând acea umbră şi pământul pe care ea călca, Ilona a venit, s‑a aşezat lângă el în iarba udă, i‑a luat mâna şi au rămas o vreme liniştiţi, privind cerul şi ascultându‑şi fiecare bătăile inimilor care stăteau să le iasă din piepturi, acele bătăi împreună care‑i uneau şi din care probabil se năşteau micile picături de transpiraţie abia simţită, care‑şi vorbeau prin degetele lor, care uneau mâinile lor ude în timp ce stăteau rezemaţi de un gard din fier şi priveau cerul fără să fie siguri ce trebuiau să facă, de ce se întâlniseră acolo şi ce urma să se întâmple, ea şi‑a lăsat capul pe umărul lui şi i‑a luat mâna, a strâns între degetele ei mici pumnul de muncitor, mâna lui dură şi scorţoasă, i‑a aşezat mâna pe piciorul ei şi i‑a ghidat‑o în sus, tot mai sus, i‑a deschis palma şi l‑a ajutat să dea la o parte marginea materialului textil, i‑a ghidat degetele prin părul ei umed şi lipicios, mâna ei a căzut deoparte pe picior, degetele lui au desfăcut gura aceea de piele şi carne, au mângâiat, au apăsat, au tremurat între acele buze ale paradisului abia descoperite, mâna ei şi‑a făcut loc către şiretul de la salopeta lui, a intrat în acel loc, a strâns lucrul întărit şi enorm, ea a icnit, un icnet între dorinţă şi surpriza descoperirii, a privit înfricoşată, cu buzele tremurânde şi ochii întredeschişi ai celei care abia se trezeşte, înfiorată de surpriza acelui lucru neaşteptat, i‑a scos‑o afară, a măsurat‑o cu mâna ei în joacă şi pe buze i s‑a înfiripat un zâmbet cald şi crud, a mân‑ gâiat‑o, a muşcat‑o în joacă şi a lăsat câteva picături de salivă să cadă peste roşeaţa din ce în ce mai apăsată, ochii i s‑au închis şi au lăsat surpriza şi parcă o durere să se scoboare în interiorul ei, s‑a ridicat, l‑a sărutat cu pasiunea celei care moare, l‑a strâns în braţe şi a înghiţit lacomă aerul buzelor lui, un sărut ca o înghiţitură lacomă, el i‑a răspuns şi mâinile lui au ridicat‑o ca pe un fulg, au aşezat‑o deasupra acelui lucru mare cât un antebraţ, a cărui folosinţă abia o descoperea, carnea lui a sfâşiat carnea ei, carnea a tăiat carnea şi s‑a unit cu carnea, cerul s‑a deschis şi Ioşca a intrat în el, a intrat şi a ştiut în acea clipă ce era paradisul despre care tot auzise şi care era drumul către el, s‑au iubit în iarba curţii căminului de nefamilişti până dimineaţă, iar el, care atâta vreme nu reuşise să înţeleagă cum se încheia acel lucru, dintr‑odată a simţit un şuvoi fierbinte străbătându‑l chiar în timp ce soarele colora cerul în sângeriu, a simţit cum întreaga lui viaţă se scurgea odată cu acel şuvoi fierbinte şi se amesteca în trupul ei, o durere nespusă l‑a făcut să urle şi să se agaţe cu mâinile de zăbrele, s‑a zgâriat, s‑a zvârcolit, iar după acele câteva secunde de agonie şi extaz, după acel timp infinit al uitării pe care niciodată nu şi‑l imaginase, a înţeles că frumuseţea care nu se sfârşea nu era frumuseţe şi şi‑a retras corpul din corpul ei şi au rămas tăcuţi, îmbrăţişaţi, animale triste în răcoarea dimineţii de vară care tocmai începea, animale atât de triste ale căror vieţi, atunci, dincolo de ceea ce tocmai se întâmplase, nu mai însemnau decât amintire şi dor, căutare oarbă a lucrului aceluia, dorinţă de a‑l repeta şi regret, un amestec din care amândoi ieşeau răvăşiţi şi speriaţi. Au rămas zăcând în iarbă, epave ale unei iubiri pe care niciunul nu o înţelegea pe deplin, resturi de oameni înconjurate de resturi carbonizate din sufletele lor, au rămas acolo şi au privit soarele care se ridica peste uzină anunţând nu un nou început, ci sfârşitul a ceea ce nu ar fi trebuit să se sfârşească, sfârşitul plăcerii şi începutul aşteptării, sfârşitul tuturor lucrurilor şi începutul nimicului care, din acea clipă, avea să îi apese şi să îi sufoce.
Cristian Fulaş (born 1978) is a major voice in contemporary Romanian literature. He published several high-profile works of fiction with leading publisher Polirom, including Fâşii de ruşine (Strips of Shame), Jurnal de debutant (Journal of a Debutant), După plâns (After Crying), Cei frumoşi şi cei buni (The Beautiful and the Good). Ioşca (Yoshka), first published in 2021, has become a literary phenomenon in Romania, achieving cult status in the wake of multiple awards and rave reviews from most established critics as well as the general public. The French translation of the novel was published in October 2022 as Iochka by La Peuplade, in the translation of F and JL Courriol. Apart from being an award-winning author, Fulaş is also a prolific literary translator, with over fifty titles to his name. His most recent project is a retranslation of Proust’s In Search of Lost Time and a book about Romanian-born poet Paul Celan.
Jozefina Komporaly is a London-based academic and translator from Romanian and Hungarian. She is editor and co-translator of the collections How to Explain the History of Communism to Mental Patients and Other Plays (Seagull Books, 2015); András Visky’s Barrack Dramaturgy: Memories of the Body (Intellect, 2017); Plays from Romanian: Dramaturgies of Subversion (Bloomsbury, 2021), and author of numerous publications on drama. Her translations were produced by Foreign Affairs, Trap Door, Theatre Y, Trafika Europe Radio, and recently translated work includes the novels Mr K Released by Matéi Visniec (Seagull, 2020 – finalist for the 2021 EBRD Literature Prize) and Story of a Stammer by Gábor Vida (Seagull, 2022). She is a member of the UK Translators Association.
This is a work of fiction. Any resemblance to real persons or situations is purely coincidental and was not intended by the author.
12 April 2023
Leave a Reply