Three Poems by Leonard Tuchilatu Translated by Irina Hrinoschi

The House 

I

Red clay,
molded in the mouths of snakes;
their house,
we, the orphans, stole,
comes at us with the fury 
of the blind yearning to see 
the light.
The Strong One
won this game 
and now I ask for rest. 
I cracked open the eyes of the house,
and now it will be 
mine forever. 
There it was, the joyous hum 
of spring, branches in bloom,
the age of times
that danced slowly, beautifully.
The sun took its sweet time rising.
A world of grape vines
stretched over our house,
a cry suspended on its lips.
Unprompted by anyone,
it sang into the dusk,
cried toward the blossoming spring.
It was a house of lonesome children,
of flowers roughed up by winds,
and fairy tales that ended in sleep.
Its soul, 
my soul –
the same.


II

Ever so slowly, my steps take me
where everything converged
into a memorable quietude,
where I spent my days without
worries, in the grass.
I was the ruler of that world,
where the cold made me 
skin my make-believe bears,
where elders returned
and snails with houses 
on their backs,
where my mother’s tears 
blossomed and weighed me down 
– white roses. 
There, where I left half my soul, 
the night brings me fireflies 
to cheer me up. 
There, I can no longer plant
my foot down, 
and I urge myself with all my might,
to woo the nights
into lengthening the lives of those 
who’ve always loved me. 






Casa 
de Leonard Tuchilatu

I

Lutul roș,
plămădit în guri de șarpe,
casa lor,
furată de noi, rămași orfani,
ne atacă cu furia orbului de a vedea
lumina.
A câștigat în jocul acesta
cel Puternic
și acum cer odihnă.
Ridicasei genele casei
care va fi de acum
totdeauna a mea.
Era un zumzet vesel
de primăveri cu crengi înflorite.
Era un timp al vremilor
ce dansau tărăgănat, frumos.
Răsăritul își întârzia apariția.
Era o lume a viilor,
întinsă peste casa noastră
cu un strigăt încremenit pe buze,
nerăspunzând nimănui,
cântând în amurg,
plângând în primăvara înfloririi.
Era o casă cu copii singuratici,
cu flori aspre de vânt,
cu povești ce-și aveau sfârșitul în somn.
Sufletul ei,
sufletul meu –
totuna.



II

Cătinel, cătinel, pașii mă îndreaptă
acolo, unde se adunau toate
într-o armonie de neuitat,
acolo, unde prin iarbă
îmi petrecusem zile fără de griji,
fiind mai marele lumii,
unde frigul mă trimitea
să-mi dezbrac urșii mei închipuiți,
unde se întorc bătrânii
și melcii cu casa în spate,
unde lacrimile mamei înfloresc
și-mi stau pe inimă
trandafiri albi.
Acolo, unde mi-am lăsat o jumătate de suflet,
unde noaptea
îmi aduce licurici
să-mi facă și ea o bucurie,
unde nu mai calc
cu tot piciorul,
silindu-mă cu tot ce pot
să curtez nopțile,
pentru a lungi viața
celor ce m-au iubit totdeauna.






[You saw me off, my city] 

You saw me off, my city, with your heavily clouded forehead.
You locked me up inside the long
skinless snake on wheels, 
so that I may go where the deer search for foliage,
so that I may go where time will drown me 
and hang my soul on the side of the road
in the battering wind.
Where any passerby will point 
and say: “This was a world-weary 
madman – so lonely, 
that in his house
the serpents sang the song of the last god.”




[M-ai petrecut, orașule]
de Leonard Tuchilatu

M-ai petrecut, orașule, cu norii grei pe frunte.
M-ai închis în șarpele lung,
fără piele, pe roți,
să mă duc unde cerbii își caută frunza,
să mă duc unde timpul mă va îneca
și-mi va atârna sufletul la margine de drum,
în bătaia vântului.
Unde orice trecător mă va arăta cu degetul
și va spune :
“Acesta a fost nebun de lume
și atât de singur, că în casa lui
cântau șerpii cântecul celui din urmă zeu”.






Always the Others 		

The vineyard’s shadows
in dusk’s branching light  – 
You, who passed by,
your face hidden 
under a raised collar, 
I am opening the doors 
for you, the doors,
now and always.
The flower of our grace 
always blossoms,
even though the rains 
fail to arrive
and the blue dandelions 
blaze in vain,
and children pretend to weep
without knowing
the horror of hunger.
The blistering heat overpowers,
 dandelions burn,
 silver flowers drip
 from the sun’s mane
charring the bare shoulders 
of maidens who would never give birth. 

A bitter song
descends, muffled, 
the trees divide in its wake.
You, who have left,
I want to lift you up 
into the cradle of flowers
shaking in the solar 
clamor, so the others 
may always think 
you never 
existed at all,
that you 
couldn’t have existed
in the brief moments of rest 
of a vast life –
unless the one 
who looks for you
no longer wants you, 
unless a prostrate arm
can no longer defend itself.






Întotdeauna Alții
de Leonard Tuchilatu

Umbre de vii
În lumina amurgului-ram.
Tu, ce-ai trecut
cu fața ascunsă sub gulerul
ridicat, îți deschid acum
ușile, ușile, 
acum și întotdeauna.
Întotdeauna
floarea bunătății noastre
a înflorit,
deși ploile nu mai sosesc
și ard în zadar
păpădiile-albastre,
și copiii imită plânsul,
neștiind cu adevărat
ce înseamnă o frică a foamei.
Și arșița-i copleșitoare,
iar păpădiile ard
și flori de argint
cad din pletele soarelui, 
pârjolind umeri goi
de fecioare,
ce demult trebuiau să nască.

Un cântec amar
coboară înăbușit,
Înstrăinând copacii…
Tu, ce-ai trecut,
Vreau să te urc sus
în leagănul de flori,
ce se scutură 
în zgomotul solar, 
ca întotdeauna alții
să creadă că n-ai existat deloc,
că n-ai putut
să exiști
în scurtele clipe 
de repaos ale
unei vieți mari;
decât atunci
când cel ce te caută
nu te mai vrea,
decât atunci când o mână slăbită
nu se mai poate ridica în apărare. 

Leonard Tuchilatu (10 November 1951– 4 November 1975) was a poet from Moldova, a former Soviet republic. His poetry focuses on historical trauma, war, and his identity as a Romanian-speaking Moldovan in the context of the Soviet Union’s policies of cultural repression in its republics. He died of an incurable illness at twenty-four, after being subjected to disciplinary punishments during mandatory army service. Despite his short career, Tuchilatu has gathered an important following among several generations of Moldovan poets. Many of Tuchilatu’s poems were written in the last few years of his short life, when he was aware of his impending death. His work was published posthumously: Sol (Messenger; Literatura Artistică, Chișinău, 1977), Fata Morgana (Fata Morgana; Literatura Artistică, Chișinău, 1989) the anthology Sol. Fata Morgana (Messenger. Fata Morgana; Glasul, 1996), Orchestrele dimineții (Morning Orchestra; Prut internațional, 2021) and the bilingual (Romanian/Russian) collection Rapsodie.

Irina Hrinoschi is a Romanian-Swiss writer, filmmaker and translator. She is currently working on a collection of poetry translations of Leonard Tuchilatu’s work with poet and translator Romana Iorga, as well as a documentary film. Her writing has appeared in The Common, Random Sample Review and La Piccioletta Barca. You can find her poetry translations in Asymptote, SAND and The Los Angeles Review. She was featured in The Common’s 2024 Festival of Debut Authors. On Instagram she is @hrinoschi.

15 January 2026